Din 22 iunie 1941, Bălțiul a fost zilnic bombardat de avioanele germane, cartierele evreiești fiind aproape complet distruse. Evreii au încercat să scape ascunzându-se în satele din jur sau mergând spre est. După două săptămâni de raiduri aeriene, la 7 iulie 1941, trupele române și germane au intrat în oraș, inclusiv Einsatzkommando 10A al Einsatzgroup D, condus de colonelul Kohler și căpitanul Prast. Au început execuțiile în masă a evreilor. Numai în urma unei acțiuni aproximativ 300 de persoane au fost arse de viu în clădirea sinagogii de pe strada Chișinău. Mai târziu, „soluția finală a chestiunii evreiești” a fost trecută în competența poliției române. Au fost create mai multe puncte de colectare, unde s-au adunat în primele zile aproximativ 500 de oameni, dintre care au fost selectați ca ostatici 75 de bărbați – elita intelectuală a comunității. Pe 11 iulie, primii 10 ostatici au fost împușcați. După aceea, căpitanul Prast a ordonat formarea unui Judenrat („Comitet evreiesc”) din 12 persoane, evrei cunoscuți în oraș. Li s-a cerut „să întocmească o listă cu 20 de evrei comuniști, care să fie executați”, amenințând membrii comitetului că îi vor împușca pentru că refuzau să coopereze. Cu toate acestea, membrii comitetului au refuzat să „permită o astfel de mârșăvie” și au fost împușcați.
Execuțiile ostaticilor în grupuri de la 10 la 40-50 de persoane au continuat până la sfârșitul verii. Pe 11 septembrie, s-a decis că nu este oportun să se înființeze un ghetou la Bălți, deoarece cartierele evreiești din Bălți au fost șterse de pe fața pământului prin bombardamente și au rămas doar 98 de evrei. Pentru ei și evreii din zonă s-a înființat o tabără chiar în pădurea de lângă gara Răuțel; în mai 1942, în Bălţi şi împrejurimi nu mai era nici un evreu.
Iată ce povestea în interviul dat Centropei Zlata Tcaci, muziciană remarcabilă, prima femeie compozitoare din Moldova, despre amintirile din copilărie ale soțului ei, Efim Tcaci, și el cunoscut muzicolog și pedagog: „În această fotografie din 1928, Efim are 2 ani, s-a născut în 1926 în familia lui Marc Tcaci și a soției sale Nehama. Amândoi conduceau o afacere de familie de succes, vânzând blănuri. Când a început războiul, întreaga familie, inclusiv Efim și fratele său mai mic, au fugit din Bălți pe jos, dar în Krîjopil au fost prinși și plasați în ghetoul de acolo. Au supraviețuit pentru că știau românește – Krîjopil făcea parte din guvernoratul transnistrean și în ghetou era administrație românească. Mama lui Efim a lucrat bucătăreasă la un ofițer român, tata a lucrat și el pentru cineva din români. Așa că toți au reușit să supraviețuiască. După război, Efim a intrat la Conservatorul din Chișinău, iar părinții săi s-au mutat la Lvov, unde au murit la o vârstă venerabilă în anii ’70.”
