Sinagogă Mare din Orhei de pe râul Răut, de unde a început și s-a extins orașul, a fost construită la începutul secolului al XIX-lea. Bătrânii din oraș chiar povesteau că exista deja în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
A doua ca importanță, sinagoga „Kloiț” era la fel de veche ca sinagoga centrală. Ea avea o sală mare de 200 de locuri și o cameră care era folosită în zilele obișnuite pentru „minían”. Aici se adunau evreiii de șabàt ca să-l asculte pe bătrânul șoíhet reb Zeilikel, care tălmăcea și discuta fragmente săptămânale din Tόra. Pe măsură ce așezarea creștea și se dezvolta, din lipsă de spațiu, apăreau tot mai multe case de rugăciune. Erau sinagogi și case de rugăciune pentru toate nivelurile societății – pentru meșteri și cei implicați în treburile comunității, pentru hasidimi și sioniști, – și în ciuda poziției sociale, claselor și altor diferențe, oamenii se tratau unii pe alții cu drag și respect.
Zahar Benderski, deși născut la Chișinău, povestește în interviul dat Centropei despre anii copilăriei sale petrecute la Orhei: „Familia era foarte religioasă. Eu și tatăl meu mergeam de obicei la sinagogă dimineața. Oricât de devreme veneam, mereu fratele mamei mele, Iacov, era deja acolo și, ca regulă, pleca după noi. L-am întrebat odată de ce se roagă atât de mult. El a răspuns că erau 16 în familie și el era singurul dintre ei care se ruga la Dumnezeu. Așa că trebuia să se roage pentru toți. Mama mi-a spus că familia ei respecta cu strictețe tradițiile evreiești, sărbătorea șabàt-ului și toate sărbătorile evreiești și urma kașrut-ul. Cred că oamenii crescuți în orașele mai mici erau mai religioși decât cei din orașele mari. Familia mamei mele vorbea idiș. <…> Vineri dimineața, mama începea pregătirile pentru șabàt. Ea cocea hàla, gătea pește umplut și supă de pui. Seara mama aprindea două lumânări și se ruga. Sâmbătă, părinții mei mergeau la sinagogă. Ne alăturarăm lor și noi când am mai crescut. După cină cântam cântece religioase în ebraică. <…> Toată lumea postea de Yom Kipűr, chiar și copiii de 5 ani. În ajunul sărbătorii, mama aducea din piață găini albe și cocoși pentru ritualul kapȍres. Se făcea așa: mama lua o găină iar cealaltă o dădea Frimei, surorii mele. Tatăl meu și fiii luau cocoșii. Trebuia să-i rotim deasupra capetelor noastre zicând rugăciunea: „Fie ca aceasta să fie ispășirea mea”. Mai târziu, mama ducea acești pui la sinagoga pentru săraci. Nu era voie să-i mâncăm. Mergeam dimineața la sinagogă, apoi revenind acasă, citeam Tόra și trăgeam un pui de somn. Apoi mergeam din nou la sinagogă. Slujbele se terminau la căderea nopții, cu sunetul „tkià gdolà”, o suflare lungă a șofàrului. În această zi trebuia să purtăm haine albe. Familia respecta cu strictețe toate obiceiurile.”
Izia Antipka povestea și el despre bunica și bunelul săi: „Bunica Iénta, mama tatălui, era moderat religioasă. Ea se ruga acasă în fiecare dimineață, purta batic, aprindea lumânări vineri seara și se ruga, respecta unele dintre reguli ale kașrüt-ului: adică, nu ținea niciodată carne de porc în casă, dar nu avea feluri de mâncare separat din lactate și din carne. Nu era sinagogă în satul ei, și de Roș Hașanà, Yom Kipűr și Pésah, principalele sărbători evreiești, bunica mea mergea la sinagoga din Orhei. Cu toate acestea, ea lucra și sâmbăta. <…> Tatăl mamei, bunicul Srul, era foarte religios. Vineri, sâmbătă și de sărbători mergea la sinagogă. Sinagogile erau pe bresle: bunicul meu Srul mergea la sinagoga cizmarilor din apropiere, deși în familia noastră nu existau cizmari. Era doar cea mai apropiată sinagogă de casa bunicilor mei.”
Hana Mucinik relatează momente din amintirile sale despre felul în care se manifesta credința în familie: „Tatăl meu era foarte religios. Purta pălărie când lucra în magazin și kippà, talít și tefillín pe mână și pe frunte, сând se ruga. El mergea în fiecare zi la sinagoga din apropiere. Această sinagogă se numea „sinagoga pieții”. Construcția acestei sinagogi a fost finanțată de negustori. Sâmbăta și de sărbători tatăl meu mergea la sinagoga mare, unde părinții mei aveau locuri pe care le plătiseră.”
