Monumentul victimelor ghetoului evreiesc din Chișinău a fost ridicat între Bulevardul Grigore Vieru și strada Pușkin, pe strada Ierusalim. În apropiere era intrarea principală în fostul ghetou, organizat în partea de jos a orașului în iulie 1941, după ce unitățile germane și române au preluat controlul asupra Chișinăului. În câteva săptămâni, peste 11.000 de evrei – bărbați, femei și copii – au fost închiși în ghetou. Pe un panou informativ instalat în fața monumentului se pot vedea limitele ghetoului.
Nu se cunoaște numărul exact a evreilor rămași în acea perioadă în oraș. Unii au fost exilați de autoritățile sovietice chiar înainte de război, alții au fost evacuați sau recrutați în Armata Roșie. Cu toate acestea, mii de evrei nu au putut sau nu au vrut să părăsească orașul. Ida Voliovici a fost printre cei care au reușit să scape din oraș la timp:
Dimineața devreme am auzit explozii […]. Mama și cu mine ne-am luat actele și am fugit din casă. Mama a reușit să-mi pună haina, care a fost trimisă de unchiul meu din Belgia. Și-a îmbrăcat paltonul. Nu mai aveam nimic. Pe drum, am trecut pe la mătușa Țîpa și am încercat să o convingem să ni se alăture. Ea a refuzat, spunând că […] s-au săturat de un an întreg de putere sovietică și că vor aștepta să se întoarcă românii. Fratele meu Kelman era în armată. Soția sa Dora și copilul au rămas și ei în oraș. Toți: Dora, fiul ei Misha, tatăl
Dorei, mătușa Tîpa și soțul ei – au murit în ghetoul din Chișinău în 1941.
Teritoriul ghetoului era înconjurat de un gard din lemn cu sârmă ghimpată și era păzit. De la bun început, ghetoul a fost conceput ca o soluție temporară pentru concentrarea evreilor care trăiesc în oraș. De aici trebuiau deportați în lagăre, dincolo de Nistru. Condițiile din ghetou erau extrem de crunte și inumane. Boli, foame, sete, violență, muncă forțată … Câteva sute de prizonieri au fost executați în august [1941]. Într-un interviu pentru Centropa, Riva Belfor a descris moartea bunicului și a soției sale:
Reizl a fost a treia și ultima soție a bunicului. Era alinul bunicului meu la sfârșitul vieții și era, ca el, condamnată. În 1941, germanii au intrat în Basarabia. Ihil nu a vrut să plece, așa că a murit împreună cu soția sa în ghetoul de la Chișinău. A fost o moarte groaznică. Tatăl meu mi-a spus că bunicul a fost înhămat la o căruță cu un butoi imens de apă și a fost nevoit să alerge până a murit, iar gardienii îl fugăreau . Reizl a fost împușcată la scurt timp după aceea.
Deportările în masă în Transnistria au început în octombrie 1941. Polina Leibovici a fost printre mulțimea de evrei deportați:
Înainte ca URSS să anexeze Basarabia, trupele române s-au antrenat în apropiere de Chișinău, iar în apartamentul nostru locuia un ofițer român de rang înalt. Când trupele germane și române au intrat în Chișinău în 1941, a venit la noi și a atârnat o pe ușa un bilețel precum că aici locuia un ofițer român. Acest lucru ne-a ajutat să evităm perchezițiile o perioadă de timp. Cu toate acestea, în toamnă am fost închiși în ghetoul de la Chișinău, iar în ianuarie 1942 toți prizonierii din ghetou au fost trimiși peste Nistru, în regiunea Odesa. Tatăl meu era foarte bolnav și am reușit să-i găsesc un loc în vagonul de tren. Atunci l-am văzut pentru ultima oară. Tatăl meu a fost ucis în apropierea satului Iasinovo, regiunea Odesa. Mama a rămas cu noi. Abia mergea, iar noi am târât-o, ținând-o la subbraț. Pe drum, gardienii î-i omorau pe cei neputincioși. Printr-o minune, am supraviețuit […] și am fugit.
Deportările masive au avut loc în octombrie 1941, după care foarte puțini evrei au mai rămas în oraș. La sfârșitul anului 1942, aproape niciun evreu nu a fost lăsat în Chișinău. Puțini au supraviețuit în lagărele din Transnistria.
Monumentul victimelor ghetoului de la Chișinău a fost ridicat în 1993. Se compune din două blocuri de granit roșu, al căror gol formează steaua lui David. În fața acestor elemente din piatră se află o figură de bronz. Textul în ebraică, română și rusă scrie: „Martiri și victime din ghetoul Chișinău! Noi, cei vii nu vă uităm!”.
