Apropiindu-vă de Muzeul Național de Artă, veți observa pe aripa dreaptă a clădirii, la ușă, un panou, care spune că clădirea aparținea Liceului Prințesei Natalia Dadiani. De fapt, liceul pentru fete nu se afla în această clădire, ci în clădirea centrală, care astăzi găzduiește Muzeul Național de Artă. Pe fotografiile istorice se poate vedea clădirea liceului de sine stătătoare; clădirile cu două etaje pe părțile stânga și dreapta au fost construite mult mai târziu.
Clădirea a fost construită în 1901 ca gimnaziu pentru fete, conform planurilor arhitectului Alexandr Bernardazzi, care a proiectat multe clădiri importante în Chișinău. Gimnaziul a fost a doua școală privată pentru fete, cu un curriculum de opt ani. El a fost numit în onoarea directoarei Natalia Godlevskaya, care, după căsătorie, a devenit prințesa Dadiani. Ea a contribuit la finanțarea noii clădiri luxoase. Printre absolvenții gimnaziului s-au numărat multe fete evreiece, printre care Ida Voliovici, născută la Chișinău în 1920. În interviul pentru Centropa, ea își amintește anii de școală:
Când a murit tatăl meu, mi-am dat seama că ar trebui să obțin o educație bună, din moment ce eram responsabilă și de mama mea. Am decis să intru la gimnaziul românesc, așa-numitul liceu al principesei Natalia Dadiani. Principesa Dadiani era o rusoaică originară din orașul moldovenesc Bender. A devenit principesa prin căsătoria cu prințul Georgiei Dadiani. […] A decis să deschidă un gimnaziu și a angajat arhitecți cu renume pentru a construi o școală, care astăzi găzduiește Muzeul de Artă. Principesa Dadiani a murit la 38 de ani în 1903, dar gimnaziul numit în onoarea ei, a continuat cu succes activitatea. Initial școală rusă, in 1919 devine liceu românesc. Profesorii ruși care vorbeau limba română au continuat să lucreze la liceu. Directorul liceului a fost Raisa Galina, tot o femeie vorbitoare de limbă rusă.
Am dat examenele de admitere în clasa a patra și am fost primită la gimnaziu. Am prezentat așa-numitul „certificat de sărăcie”, confirmând că sunt orfană ca să primesc scutire de taxe de școlarizare. Fetele evreice constituiau aproape jumătate din clasă, și acolo mi-am făcut prieteni pe viață. Purtam uniformă: rochii negre cu gulere pe care erau brodate literele LPD (Liceul Principesa Dadiani) și numerele noastre.
În acei ani, Basarabia trecea rapid la limba română în toate domeniile vieții. Limba mea maternă era limba rusă și vorbeam cu alte fete în rusă. La fel, înțelegeam idișul, deoarece îl vorbeau părinții mei. Știam bine și limba română. În locurile publice, birourile guvernamentale, magazinele mari, pe piețe sau pe străzi, erau anunțuri „Vorbiți doar românește”. Într-o zi, unul dintre profesorii care treceau pe lângă mine a auzit cum eu cu prietena mea, părăsind liceul, vorbeam rusa. Nu ne-a spus nimic, însă a doua zi directorul liceului, Raisa Galina, ne-a suspendat temporar de la cursuri. Eram fericite – am avut o săptămână întreagă de lâncezeală și citeam cărțile noastre preferate.
Clădirea a fost deteriorată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După reparații majore, până în 1964, a servit ca sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești. În anii 70, în dreapta clădirii a fost adăugată o aripă cu două etaje, simetrică cu aripa stângă. În prezent, în clădirea istorică, se află Muzeul Național de Artă.
